Nașterea Domnului Isus – fragmente din „Ben-Hur” (6)

Pruncul Mariei

Era pe la începutul celei de-a treia straje. Deasupra munţilor de la răsărit de Bethlehem se lumina de ziuă, dar valea era încă cufundată în întuneric. Străjerul de pe acoperişul vechiului han, dârdâind în aerul îngheţat, asculta primele sunete cu care natura trezită la viaţă întâmpina zorile.

Deodată, văzu o lumină înaintând spre casă. Mai întâi se gândi că era cineva cu o torţă, apoi că era un meteorit. Însă strălucirea ei creştea şi, în curând, aceasta se prefăcu într-o stea. Înmărmurit de groază, slobozi un strigăt şi adună pe acoperiş pe toată lumea ce se afla atunci între zidurile hanului. Fenomenul, cu o mişcare stranie, continua să se apropie; pietrele, copacii şi cărarea de dedesubt scânteiau ca învăluite într-o rază de lumină. Curând, strălucirea ei deveni orbitoare.

Cei mai slabi de inimă dintre spectatori căzură în genunchi şi se rugau, ascunzându-şi feţele. Cei mai curajoşi, acoperindu-şi ochii, stăteau ghemuiţi la pământ, aruncând din când în când, pe furiş, câte o privire înspăimântată. În scurt timp, hanul şi împrejurimile lui erau învăluite într-o aură de o strălucire insuportabilă. Cei destul de îndrăzneţi să se uite văzură steaua oprindu-se drept deasupra casei, în faţa peşterii în care Se născuse Copilul.

În toiul acestei privelişti, sosiră magii la poartă şi coborâră de pe cămile, strigând să li se dea drumul înăuntru. Izbutind cu greu să-şi stăpânească groaza, intendentul îi auzi şi trase zăvoarele. În lumina nefirească, cămilele aveau o înfăţişare fantomatică. Dincolo de aerul străin, chipurile şi purtarea celor trei vizitatori exprimau o înflăcărare şi o exaltare care nu făceau decât să sporească temerile şi plăsmuirile paznicului. Acesta se dădu câţiva paşi înapoi şi câtăva vreme fu incapabil să răspundă la întrebarea lor.

– Acesta este Bethlehemul Iudeei?

Între timp, se apropiaseră şi alţii şi, prin prezenţa lor, îi insuflară curaj.

– Nu, aici este doar hanul. Oraşul se află mai departe.

– Nu se află aici vreun copil de curând născut?

Spectatorii se uitară uimiţi unii la alţii.

– Ba da. Da, da! răspunseră unii.

Nașterea Domnului Isus – fragmente din „Ben-Hur” (5)

Magii la Irod

Târziu în noapte, cei trei magi stăteau întinşi într-o hală de la caravanserai, fără somn. Pietrele ce le slujeau drept perne le ţineau capetele ridicate în aşa fel încât puteau privi dincolo de tavanul boltit, în profunzimile cerului. Contemplând scânteierea stelelor, se gândeau care va fi următorul semn. Cum se va manifesta? Ce va fi?

Se aflau, în sfârşit, la Ierusalim. Întrebaseră la poartă despre Cel pe care-L căutau. Mărturisiseră despre naşterea Lui. Le rămânea doar să-L găsească, iar în această privinţă îşi puseseră toată încrederea în Duhul Sfânt.

Cei ce sunt atenţi la vocea lui Dumnezeu sau care aşteaptă un semn din ceruri nu pot dormi.

Pe când se aflau ei în starea aceasta, un bărbat păşi pe sub arcadă, umbrindu-le vederea.

– Treziţi-vă! le spuse el. Vă aduc un mesaj ce nu suferă amânare.

Cei trei săriră în picioare.

Nașterea Domnului Isus – fragmente din „Ben-Hur” (3)

La Betleem. O lumină din cer

Caravanseraiul din Bethlehem, în faţa căruia se opriseră Iosif şi Maria, era un specimen acceptabil din categoria hanurilor, fiind nici primitiv, dar nici princiar. Clădirea era în stil pur oriental; cu alte cuvinte, un ocol în patru laturi din pietre neşlefuite, cu un singur nivel şi acoperiş plat, fără nicio fereastră spre exterior şi cu o singură intrare principală – o uşă şi totodată poartă, pe latura estică.

Într-un sat ca Bethlehemul, unde nu era decât un singur şeic, nu puteau fi mai multe hanuri. Şi, deşi se născuse aici, nazarineanul, care locuise multă vreme în altă parte, nu avea pretenţia să primească o bună găzduire. Mai mult, recensământul pentru care venise putea fi o treabă de săptămâni sau chiar luni de zile.

Portarul stătea pe un buştean mare de cedru în faţa porţii. De zidul din spatele lui se sprijinea o lance. Pe buştean, lângă el, stătea ghemuit un câine.

– Pacea lui Iehova să fie cu tine, spuse Iosif, ajungând, în sfârşit, la portar.

– Fie ca ceea ce dai, să găseşti din nou şi, odată găsit, să vă fie înmulţit de multe ori ţie şi familiei tale, i-o întoarse paznicul grav, fără să se clintească.

– Eu sunt bethlehemit, spuse Iosif, cu multă precauţie. Nu este loc pentru…

Nașterea Domnului Isus – fragmente din „Ben-Hur” (2)

 Târgul de la Poarta Jaffei. Iosif şi Maria

Într-o deschizătură a zidului vestic al Ierusalimului sunt aninate canaturile „porţilor de stejar” care poartă numele de Poarta Jaffei sau Poarta Bethlehemului.

Pelerinii care ar căuta un ac sau nişte acareturi, castraveţi sau un catâr, linte sau pepeni, curmale sau un cal, porumbei sau o pipă, un împrumut sau o cămilă, un tălmaci sau pe cineva, n-ar avea decât să întrebe la Poarta Jaffei. Uneori târgul vuieşte de viaţă şi de mişcare, iar în astfel de zile te minunezi: ce loc trebuie să fi fost piaţa asta în zilele lui Irod, cel care l-a construit! În târguşorul acelor vremuri va fi dus cititorul acum.

Era ceasul al treilea al zilei şi mulţi plecaseră, dar îmbulzeala continua, fără a se fi domolit parcă câtuşi de puţin. Printre nou-veniţi se număra şi grupul de lângă zidul de miazăzi, alcătuit dintr-un bărbat, o femeie şi un măgar, pe care îi vom observa mai cu luare-aminte.

Bărbatul stătea la capul animalului, rezemat într-un baston – ales, se pare, pentru dubla calitate de nuia şi toiag – şi ţinea hăţurile. Îmbrăcămintea lui se asemăna cu cea a evreilor de rând din jurul lui, doar că arăta nouă. Pelerina de pe spate şi roba sau mantaua care-i acoperea trupul de la gât până la genunchi erau probabil hainele pe care obişnuia să le poarte la sinagogă în zilele de Sabat. Trăsăturile lui trădau cincizeci de ani de viaţă, bănuială confirmată de firele gri din barba altminteri neagră. Se uita în jur cu privirea pe jumătate curioasă, pe jumătate goală a străinului venit din provincie. Măgarul mânca tacticos dintr-o legătură de iarbă verde de care se găsea din belşug în piaţă. Mulţumit şi somnoros, animalul nu se sinchisea de forfota şi de larma din jur. După ceva vreme, bărbatul fu acostat.

– Nu eşti tu Iosif din Nazareth?

Cel ce rostise aceste cuvinte stătea foarte aproape.

– Aşa mi se spune, răspunse Iosif, întorcându-se cu un aer grav. Şi tu… Ah, pace ţie! prietenul meu, rabi Samuel!

– La fel şi ţie…

Rabinul se opri, uitându-se la femeie, apoi adăugă:

– Pace ţie şi casei tale şi tuturor slujitorilor tăi!

Rostind ultimul cuvânt, îşi duse mâna la piept şi făcu o plecăciune spre femeie, care, văzându-l, îşi trase vălul la o parte atât cât să-şi arate chipul – un chip tânăr, ieşit nu de mult din adolescenţă. După acest gest, cunoştinţele şi-au dat mâna dreaptă, ca şi cum ar fi vrut să le ducă la buze; în ultimul moment însă mâinile se desfăcură din strânsoare şi fiecare îşi sărută propria mână, apoi îşi puse palma pe frunte.

– Ai o fiică tare graţioasă, spuse el, cu voce joasă.

– Nu-i fiica mea, repetă Iosif. Nazarineanul se grăbi să adauge: Este fiica lui Ioachim şi a Anei din Bethlehem. Cred că ai auzit de ei, căci aveau o reputaţie bună…

– Da, remarcă rabinul cu respect în glas, îi cunosc. Sunt descendenţi direcţi din spiţa lui David. Îi cunosc chiar bine.

– Ei bine, sunt morţi acum, reluă nazarineanul. Au murit în Nazareth. Ioachim nu a fost un om bogat, dar le-a lăsat o casă şi o grădină fiicelor sale, Mariana şi Maria. Aceasta este una din ele; iar pentru a-şi salva partea de proprietate, legea îi cerea să se căsătorească cu ruda cea mai apropiată. Aşa că acum este soţia mea.

– Şi tu erai…

– Unchiul ei.

– Da, da! Şi pentru că amândoi v-aţi născut în Bethlehem, romanii te obligă să o iei şi pe ea cu tine ca să fie numărată…

Rabinul îşi lovi palmele şi privi indignat spre cer, exclamând:

– Dumnezeul lui Israel este încă viu! El Se va răzbuna!

Cu aceste cuvinte, se întoarse şi se îndepărtă pe neaşteptate.

După o oră, cei doi trecură de poartă şi, luând-o la stânga, apucară drumul spre Bethlehem.

[…]

Nu avea mai mult de cincisprezece ani. Formele, vocea şi manierele ei ţineau de perioada de tranziţie dintre adolescenţă şi maturitate. Avea o faţă perfect ovală şi tenul mai mult palid decât deschis. Nasul îi era fără cusur. Buzele, uşor întredeschise, pline şi coapte, adăugau căldură, drăgălăşenie şi fermitate liniei gurii. Pleoapele uşor lăsate şi genele lungi îi umbreau ochii albaştri şi mari. Şi, într-o armonie desăvârşită cu chipul ei, o revărsare de păr lung auriu, aranjat în stilul îngăduit mireselor evreice, îi cădea liber pe spate, până la şaua pe care şedea. Gâtul ei avea moliciunea aceea pufoasă care face artistul incapabil să hotărască dacă să folosească un efect de contur sau, dimpotrivă, unul de culoare. Acestor trăsături fermecătoare li se adăugau şi altele, mai misterioase – un aer de puritate, pe care numai un suflet ales îl poate da, şi de inefabil, firesc pentru cei ce se gândesc multă vreme la lucrurile impalpabile. Adesea, cu buzele tremurânde, îşi ridica ochii spre cerul nu cu mult mai albastru, îşi încrucişa mâinile pe piept, ca şi cum s-ar fi aflat în adorare şi în rugăciune, şi îşi ridica capul ca pentru a asculta cu dor o chemare.

Din când în când, printre vorbele rare, Iosif se întorcea s-o privească şi, surprinzând expresia de pe chipul ei luminos, îşi uita firul gândurilor şi, cu capul plecat, plin de uimire, îşi continua mersul.

Locul îngust fremăta de oameni şi de animale. În sufletul lui Iosif începea să încolţească teama că, dacă orăşelul era atât de înţesat de lume, nu avea să găsească loc de poposire pentru gingaşa lui Maria. Fără întârziere, înteţi ritmul, trecu de stâlpul de piatră ce marca mormântul Rahelei, urcă povârnişul de grădini fără să salute pe nimeni din cei ce-i tăiau calea şi se opri la poarta hanului, aflat pe atunci în afara porţilor cetăţii, în apropierea unei răspântii.